Xreferat.com » Òîïèêè ïî àíãëèéñêîìó ÿçûêó » Notiunea de putere de stat si putere politica1 /íà ëàòûíè/

Notiunea de putere de stat si putere politica1 /íà ëàòûíè/

dreptul statului de a-ºi stabili în mod liber, fãrã nici o imixtiune din afarã scopurile sale pe plan intern ºi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit ºi mijloacele necesare realizãrii lor, respectând suveranitatea altor state ºi normele dreptului internaþional.
Suveranitatea deºi este o noþiune unitarã în esenþa ei, implicã totuºi, douã ipostaze ce reflectã cele douã planuri pe care se manifestã: cel intern ºi cel extern. Depãºindu-se stadiul în care se vorbeºte de “suveranitate internã” ºi “suveranitate externã”, astãzi se vorbeºte de douã laturi ale aceluiaºi fenomen, între care existã puternice legãturi de interdependenþã, formând un tot unitar.
Supremaþia puterii de stat desemneazã acea însuºire a acesteia de a fi superioarã oricãrei alte puteri sociale existente într-o anumitã þarã la un moment dat. Ea se caracterizeazã în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toþi cetãþenii ei ºi de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, cã numai puterea de stat decide asupra drepturilor ºi îndatoririlor fundamentale ale cetãþenilor sãi, precum ºi a modului în care acestea sunt garantate, idee depãºitã azi de realitatea existenþei unor organisme internaþionale de apãrare a dreptului omului, de existenþa unor convenþii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese ºi din interpretarea articolului 4 din Constituþia Republicii Moldova, în care se indicã cã dispoziþiile constituþionale privind drepturile ºi libertãþile omului se interpreteazã ºi se aplicã în concordanþã cu declaraþia Universalã a dreptului Omului, cu pactele ºi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.În aceste condiþii putem afirma cã statul sunt cele ce asigurã ºi ocroteºte drepturile cetãþenilor lor în concordanþã cu dispoziþia tratatelor internaþionale din acest domeniu.
Supremaþia puterii de stat se manifestã în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizatã fiind inalienabilã ºi indivizibilã. Suveranitatea de stat se manifestã în integritatea teritoriului ºi inviolabilitatea frontierelor statului. Supremaþia puterii de stat are un conþinut complex, referindu-se la toate laturile vieþii sociale ºi la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Supremaþia puterii de stat trebuie privitã însã în strânsã legãturã cu forþele ei materiale de constrângere, pentru cã “puterea de comandã a statului” nu se manifestã în plenitudinea ei decât dacã statul dispune de forþele ºi mijloacele necesare pentru asigurarea voinþei sale. Când forþa statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupãri extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de condiþii fiind greu sã mai vorbeºti de supremaþia sa.
A doua laturã a suveranitãþii, strâns legatã de prima, este independenþa. Ea se manifestã în relaþiile statului cu alte state, exprimatã în neatârnarea statului ºi decurge din supremaþia puterii de stat. Independenþa indicã acea trãsãturã a puterii de stat potrivit cãreia statul îºi stabileºte singur liber ºi dupã propria sa apreciere, fãrã nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa internã ºi externã. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce priveºte rezolvarea problemelor sale interne, cât ºi a celor externe. Dar aceastã independenþã trebuie sã se manifeste în condiþiile respectãrii altor state ºi a normelor unanim admise ale dreptului internaþional. Afirmarea suveranitãþii unui stat implicã respectarea suveranitãþii celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului sãu, are dreptul sã-ºi aleagã calea dezvoltãrii ºi sã stabileascã mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertãþii, a independenþei unui stat trebuie dublatã de colaborarea statelor, de pe poziþii de egalitate ºi respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunitãþii umane, în general.
Colaborarea între state se realizeazã dupã cum este ºtiut, potrivit unor principii în cadrul cãrora respectiv suveranitatea ocupã un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privitã altfel decât prin prisma acþiunii celorlalte. Însemnãtatea atribuitã acestui principiu nu trebuie interpretatã în sensul diminuãrii celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, acþioneazã unul prin celãlalt, manifestarea ºi realizarea unuia depinzând de modul în care se manifestã ºi acþioneazã toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încãlcarea principiilor egalitãþii în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranitãþii, încãlcarea acestuia din urmã împiedicã realizarea avantajului reciproc ºi aºa mai departe. În felul acesta apare clar cã interacþiunea tuturor principiilor ce guverneazã relaþiile între state are douã efecte pozitive directe:
Asigurã cã celelalte state vor respecta ºi ele, la rândul lor, independenþa ºi drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în miºcare mecanismul principiului reciprocitãþii;
Eliminarea condiþiilor apte de a genera arbitrariul ºi stãrile anarhice în sânul comunitãþii internaþionale.
Independenþa unui stat nu trebuie absolutizatã în detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privitã prin prisma realizãrii independenþei celorlalte state. Statele împreunã trebuie sã facã eforturi care sã asigure echilibrul comunitãþii internaþionale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie sã ajungã la un compromis, luând decizii, de pe poziþii suverane, în legãturã cu anumite atribuþii ce vor aparþine unor organisme internaþionale.
În lumina celor arãtate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialecticã, a supremaþiei ºi independenþei puterii de stat, apare, în acelaºi timp, ca trãsãturã esenþialã a acesteia.
Suveranitatea azi are un conþinut complex, pe plan internaþional ºi în cadrul fiecãrui stat în parte fãcându-se eforturi susþinute pentru determinarea cât mai completã a acestuia. În acest sens trebuie arãtat faptul cã declaraþia Organizaþiei Naþiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranitãþii ºi anume:
Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
Fiecare stat se bucurã de drepturi inerente deplinei suveranitãþi;
Fiecare stat are obligaþia de a respecta personalitatea altor state;
Integritatea teritorialã ºi independenþa politicã ale statului sunt inviolabile;
Fiecare stat are dreptul de a alege ºi dezvolta în mod liber sistemul sãu politic;
Fiecare stat este obligat sã se achite în întregime ºi cu bunã credinþã de obligaþiile sale internaþionale ºi sã trãiascã în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea cã toate statele se bucurã de egalitate suveranã, cã ele au drepturi ºi obligaþii egale ºi sunt membre egale ale comunitãþii internaþionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altã naturã.


Teorii contemporane privind suveranitatea

Înþelegând suveranitatea ca puterea absolutã nelimitatã de nimeni ºi de nimic ce se exercitã exclusiv ºi independent de cãtre stat, mulþi autori contemporani au argumentat, dupã caz, caracterul permanent al suveranitãþii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând cã pãstrarea suveranitãþii statelor are consecinþe nefaste asupra colaborãrii acestora, asupra climatului internaþional. Au fost ºi sunt susþinute puncte de vedere care repudiazã suveranitatea, considerând-o “o sursã a nesiguranþei ºi a rãului”, un obstacol în calea dezvoltãrii relaþiilor dintre naþiuni, un concept învechit care creeazã dificultãþi de netrecut ºi confuzii în sfera dreptului internaþional, un concept “greºit” care ar trebui azvârlit, renunþarea la suveranitate fiind consideratã ca o cale de menþinere a pãcii ca un mijloc de a facilita libera circulaþie a oamenilor ºi a ideilor. Unii autori contemporani refuzã sau evitã sã utilizeze aceastã noþiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, aratã cã o astfel de putere se manifestã la toate eºaloanele – stat federal, canton, organisme regionale ºi comunale – dar nu are aceeaºi naturã “la nivelul naþiunii se va spune cã este suveranã sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune cã puterea de constrângere a Elveþiei depinde imediat de dreptul internaþional”. Ori din afirmaþia de mai sus douã idei se impun prioritar:
Noþiunea de suveranitate s-a demonetizat de aºa naturã încât nu meritã sã mai fie utilizatã;
Puterea de constrângere a unui stat este subordonatã dreptului internaþional.
Dacã multe concepþii converg cãtre negarea totalã a suveranitãþii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conþinutului acesteia, a creãrii unei concepþii în care se va þine cont de deosebirile care existã între faptul “de a avea” suveranitate ºi faptul “de a o exercita”, între suveranitate “în sens politic” ºi suveranitate “în sens juridic”, ajungând astfel, la ideea competenþelor statului în favoarea unor organisme internaþionale.
Pentru prima orientare – monistã – concludent este dupã pãrerea noastrã, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). În concepþia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibilã sau obiectiv discernabilã dintr-un obiect real , ci din contrã condiþia de care depinde o ordine normativã supremã care, în validitatea sa nu se deduce din nici o altã ordine superioarã”. Aceastã idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înþeleasã, trebuie analizatã în lumina doctrinei sale – “doctrina purã” – a dreptului înlãuntrul cãreia dreptul este conceput ca un eºafodaj de norme – de acte juridice (normative ºi nenormative) – subordonate din treaptã în treaptã pânã la norma fundamentalã (o normã ipoteticã), iar statul ca ordine juridicã subordonat ordinii internaþionale. La Kelsen deci sistemul de drept naþional îºi gãseºte validitatea în sistemul de drept internaþional, ceea ce conduce la concluzia cã între aceste douã sisteme nu poate exista decât o unitate perfectã. Singura concepþie posibilã – dupã el – este cea monistã. Examinând cele douã construcþii posibile – monistã cu primatul dreptului internaþional ºi monismul cu primatul dreptului intern – afirmã cã am fi liberi sã alegem între ele, pentru ca apoi sã ajungã la concluzia categoricã a subordonãrii dreptului intern faþã de dreptul internaþional.4
În acest sens este semnificativã definiþia pe care o dã statului ºi anume “statul … se defineºte ca o ordine juridicã relativ centralizatã, limitatã în domeniul sãu de validitate spaþial ºi temporal subordonatã direct dreptului internaþional ºi eficace în ansamblu ºi în mod general”.
Astfel, pornind de la teza potrivit cãreia dreptul internaþional determinã sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesitãþii “eliminãrii dogmei suveranitãþii”.
El cere sã se renunþe la suveranitate arãtând cã statul nu are o competenþã exclusiv în problemele naþionale. Nu existã probleme – precizeazã el – care sã nu poatã fi reglementate de dreptul internaþional, dar existã probleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observãm cã H. Kelsen are o viziune “mondialistã” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridicã internaþionalã cuprinzând toate ordinele juridice naþionale, dreptul internaþional transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.
Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât sã reflecte mai fidel ºi mai exact realitatea – este foarte greu de fãcut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politicã ºi suveranitatea juridicã, ca cele privind “suveranitatea relativã”, “suveranitatea competenþã” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiþiei competenþelor ºi ajunge la concluzia prioritãþii dreptului internaþional, demonstrând necesitatea transferãrii unor atribuþii din competenþa statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internaþionale. Korowicz, la rândul sãu, propune înlocuirea termenului de suveranitate înþeleasã “în mod absolut” cu cel de “suveranitate relativã”. El argumenteazã ideea suveranitãþii relative pornind de la situaþiile reale în care suveranitatea este supusã la tot felul de limitãri. În acest sens arãta cã suveranitatea poate fi limitatã ºi prin simpla încheiere de tratate internaþionale, deoarece au drept consecinþã restrângerea libertãþii de acþiune a statului. De asemenea face o deosebire între suveranitatea propriu-zisã ºi exerciþiul ei, arãtând cã suveranitatea nu poate fi abandonatã dar exerciþiul ei poate fi restrâns – virtual … fãrã limite.
La aceste douã orientãri, din care uneia îi este specific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singure suveranitãþi, iar celeilalte ideea subordonãrii directe a dreptului intern faþã de cel internaþional se adaugã o a treia, care are drept caracteristicã faptul cã neagã suveranitatea “de fapt”, am spune noi, adicã se referã la “ceea ce este” azi suveranitatea statului ºi nu la ceea “ce trebuie sã fie”. Pornind de la unele constatãri realiste cu privire la inegalitatea puterii militare ºi economice a statelor, unii autori trag concluzia cã noþiunea de suveranitate “îºi pierde orice semnificaþie”. Astfel, M. A. Kaplan spunea cã ceea ce caracterizeazã în prezent viaþa internaþionalã este dominarea acesteia de cãtre statele mai puternice, conducerea ei dupã un sistem bipolar, în care suveranitatea statului îºi pierde orice semnificaþie sau, oricum, este mult “restrânsã” prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemãnãtor vede lucrurile ºi G. Schawrtzenberg, care aratã cã suveranitatea deplinã aparþine doar câtorva state mai puternice, celelalte înscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forþã.
În condiþiile actuale
Åñëè Âàì íóæíà ïîìîùü ñ àêàäåìè÷åñêîé ðàáîòîé (êóðñîâàÿ, êîíòðîëüíàÿ, äèïëîì, ðåôåðàò è ò.ä.), îáðàòèòåñü ê íàøèì ñïåöèàëèñòàì. Áîëåå 90000 ñïåöèàëèñòîâ ãîòîâû Âàì ïîìî÷ü.
Áåñïëàòíûå êîððåêòèðîâêè è äîðàáîòêè. Áåñïëàòíàÿ îöåíêà ñòîèìîñòè ðàáîòû.

Ïîìîæåì íàïèñàòü ðàáîòó íà àíàëîãè÷íóþ òåìó

Ïîëó÷èòü âûïîëíåííóþ ðàáîòó èëè êîíñóëüòàöèþ ñïåöèàëèñòà ïî âàøåìó ó÷åáíîìó ïðîåêòó
Íóæíà ïîìîùü â íàïèñàíèè ðàáîòû?
Ìû - áèðæà ïðîôåññèîíàëüíûõ àâòîðîâ (ïðåïîäàâàòåëåé è äîöåíòîâ âóçîâ). Ïèøåì ñòàòüè ÐÈÍÖ, ÂÀÊ, Scopus. Ïîìîãàåì â ïóáëèêàöèè. Ïðàâêè âíîñèì áåñïëàòíî.

Ïîõîæèå ðåôåðàòû: