Xreferat.com » Топики по английскому языку » Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile латынь

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile латынь

în conştiinţă, apariţia sub - impulsul lor – a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.

Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinţei juridice şi anume:

a) consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;

b) cauza prin  care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.

Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.

De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a regulilor de morală, subiectele  de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.

Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.

Definiţia şi cerinţele de validitate ale consimţământului

Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil.

Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.

Într-un alt sens, mai apropiat de sensul  etimologic al cuvântului prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale şi multilaterale.[9]

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:

a) hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.

Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.

Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şi prin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).

În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşi nu poate valora consimţământul.

Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământul atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţie rezultă din obicei.

b) consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestarea de voinţă trebuie să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţele actului juridic pe care le încheie.

Persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienaţii mintali şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.

Între 15 şi 18 ani minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipseşte experienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviinţate în prealabil de ocrotitorii lor legali.

c) consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinţa că obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau pur amicale, precum şi cele încheiate sub o condiţie pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţii juridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu are valoare juridică, fiindcă lipseşte intenţia de a se obliga juridiceşte.

d) Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ. Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimţământ. Într-adevăr, potrivit  dispoziţiilor art, c civ “consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

Viciile de consimţământ

Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici  o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectele la care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.

Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie, precum şi în cazul în care eroarea cade  asupra identităţii obiectului, respectiv, o parte crede că  obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră.

Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.

Eroarea viciază consimţământul în două cazuri şi anume: când eroarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care – dacă n-ar fi intervenit eroarea – actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este o copie) şi atunci când eroarea cade  asupra identităţii sau asupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideraţia persoanei cocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialişti sau artişti).

Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractului.

Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitate relativă.

În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are nici o influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul.

În funcţie de natura realităţii fals  reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şi eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei legi.

Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimţământ.[10]

Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şi de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă  reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruia cade  eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia şi faptul – la contracte – că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.

Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori şi prezumţii.

Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene.

Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente şi anume, un element subiectiv intenţional, constând în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu  numai dintr-o acţiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenţă şi constă în necomunicarea celeilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheierea actului.

Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, aşa cum se exprimă un autor “maşinaţia dolosivă trebuie să-şi producă efectele în aşa fel încât fără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat”[11] şi în al doilea rând dolul să emane de  la celălalt cocontractant.

Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, în literatura de specialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinită şi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şi atunci când mijloacele viclene provin de  la reprezentantul celeilalte părţi.

Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi conduce la nulitatea relativă a actului.

Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului, dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).

Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.

Deşi dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuşi o utilitate proprie, căci – spre deosebire de eroare propriu-zisă – dolul viciază consimţământul şi atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile substanţiale ale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideraţia persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.

Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar

Если Вам нужна помощь с академической работой (курсовая, контрольная, диплом, реферат и т.д.), обратитесь к нашим специалистам. Более 90000 специалистов готовы Вам помочь.
Бесплатные корректировки и доработки. Бесплатная оценка стоимости работы.

Поможем написать работу на аналогичную тему

Получить выполненную работу или консультацию специалиста по вашему учебному проекту
Нужна помощь в написании работы?
Мы - биржа профессиональных авторов (преподавателей и доцентов вузов). Пишем статьи РИНЦ, ВАК, Scopus. Помогаем в публикации. Правки вносим бесплатно.

Похожие рефераты: