Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile латынь
2. Recunoaşterea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiţii de validitate, deoarece legea nu stabileşte constatarea nulităţii actului (cu consecinţa desfiinţării ex tunc), ci desfacerea lui pe viitor. Este cazul nerespectării condiţiilor de validitate a adopţiei unui minor (art … CF ) privitoare la luarea consimţământului părinţilor celui adoptat, nerespectare care este sancţionată de lege ( art cf ) nu cu nulitate absolută, ci cu desfacerea adopţiei (deci cu păstrarea efectelor pe trecut) dar şi aceasta condiţionat, “dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceştea”.
Prin urmarea actul juridic al adopţiei nu se desfiinţează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut în vedere raţiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic.
3. Menţinerea efectelor căsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, în privinţa copiilor rezultaţi din acea căsătorie (exemplu declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie)
Această dispoziţie a fost prevăzută tot din necesitatea ocrotirii copiilor şi înlăturării raporturilor de familie.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic
(restitutio in integrum)
Principiul restitutio in integrum poate fi configurat ca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulităţii actului juridic, deoarece desfiinţarea retroactivă a efectelor actului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocă şi integrală a prestaţiilor executate de părţi de la încheierea actului şi până la declararea nulităţii sau anularea lui.
Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situaţiei anterioare este într-o relaţie de dependenţă faţă de principiul retroactiv efectelor nulităţii actului juridic.
Adagiul restitutio in integrum înseamnă restituirea tuturor prestaţiilor executate în baza unui contract declarat nul sau anulat.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare se referă la efectele nulităţii actului juridic între părţile acestui act şi nu faţă de terţi.
Pentru ca să opereze concomitent, retroactivitatea actului juridic şi restituirea prestaţiilor, între părţi, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze o acţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului juridic şi o acţiune în restituirea prestaţiilor executate anterior nulităţii. Evident că nu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obţine nulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altă acţiune principală pentru a obţine restituirea prestaţiilor executate, situaţie în care pârâtul, dacă şi-a executat şi el obligaţia, are interesul să promoveze acţiune reconvenţională pentru restituirea prestaţiei efectuate de el sau să introducă o acţiune principală separat.
De la principiul restitutio in integrum există câteva excepţii, stabilite de lege în virtutea unor raţiuni de ordin juridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestaţiile executate în termenul actului desfiinţat retroactiv (declarat nul sau anulat) nu sunt supuse restituirii.
Asemenea excepţii relevate de literatura juridică şi de jurisprudenţă sunt:
Incapabilul (minorul sau interzisul) nu este ţinut să restituie, potrivit art … decât în măsura îmbogăţirii sale. Acest text de lege dispune: “Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi în această calitate, a exercita acţiune în restituire în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timp minoritaţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”
Dobânditorul de bună-credinţă al unui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligaţia de a restitui, odată cu bunul şi fructele percepute. Este regula statornicită de art .. care prevede: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică” dispoziţiile acestui text se justifică pe raţiuni de politică juridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credinţă, atât de necesară în operaţiunile juridice.
Moştenitorul care în mod voluntar şi în cunoştinţă de cauză a executat un legat nul pentru vicii de formă, nu mai poate pretinde restituirea prestaţiilor, deoarece nu mai suntem în prezenţa unei plăţi nedatorate, supusă repetiţiunii, ci în prezenţa unei obligaţii morale care este valabilă juridic.
Una din părţile actului juridic lovit de nulitate nu se putea cere restituirea prestaţiei efectuate dacă invoca propria sa turpitudine (imoralitate).
Este de fapt adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept).
Potrivit legislaţiei unui stat de drept, în care trebuie respectate nu numai normele imperative, dar şi legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, nu este admisibilă o acţiune în justiţie, pentru restituirea prestaţiei, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmărit un scop imoral.
Putem formula regula că ori de câte ori reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru obţinerea restituirii prestaţiei, acţiunea în repetiţiune va trebui să fie respinsă. Aşa, de pildă, acţiunea reclamantului având ca obiect restituirea unui împrumut, acordat pentru menţinerea unor raporturi extraconjugale, va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că în speţă, respectiv în contractul de împrumut cauza este imorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acţiunea în repetiţiune a prestaţiei executate de reclamant, care invocă propria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepţia se aplică pe raţiuni de moralitate, care trebuie să existe într-un stat de drept.
Principiul anulării actelor juridice subsecvente ca o consecinţă
a nulităţii actului iniţial
Ca o consecinţă a aplicării principiului relativităţii efectelor actului juridic, acesta nu produce efecte decât între părţile de la care emană, iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai în privinţa, părţilor care au încheiat actul.
Neîndoios că efectele nulităţii se pot răsfrânge şi asupra terţilor, în măsura în care aceştea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunţarea nulităţii ori părţile vinovate de constatarea nulităţii.
Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are însuşi, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părţi, să fie nimicit şi dreptul subdobânditorului.
Într-adevăr, din moment ce nulitatea desfiinţează dreptul dobânditorului cu atât mai mult trebuie suprimat şi dreptul terţului pe care l-a dobândit prin actul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca o rezoluţiune.
Principiul anulării actelor subsecvente, priveşte efectele nulităţii faţă de terţi şi el poate fi conturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actului iniţial sau primar atrage după sine şi anularea actului subsecvent, dacă se referă la acelaşi drept.
De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent are în vedere actul juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate, are consecinţe asupra terţilor căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.
Aplicarea cu stricteţe a principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să pericliteze circuitul civil, să creeze situaţii inechitabile în viaţa juridică şi să anihileze incidenţa altor principii juridice pentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaşte anumite derogări.
Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care deşi actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terţului subdobânditor se menţine. Avem în vedere următoarele cazuri:
a) Subdobânditorul de bună-credinţă păstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmiţătorul al cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat.
Exemplu Anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul că acesta este de bună-credinţă, soluţia – care se prezumă – justificându-se pe consideraţie de achitarea şi utilitate socială. Numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă – ceea ce trebuie dovedit – operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subdobânditorului.
b) Terţul dobânditor care cu bună-credinţă, dobândeşte bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună-voie, păstrează bunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate.
Exemplu Proprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voie de bun, încredinţându-l în depozit unei alte persoane, care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci de detentor precar. Acest detentor, încălcându-şi obligaţia de restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unui terţ dobânditor, care este de bună-credinţă, deoarece este convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat între interesele proprietarului, care de bună-voie a încredinţat bunul său unui detentor precar şi cele ale terţului dobânditor de bună-credinţă, care s-a încrezut în aparenţa de proprietar a detentorului precar şi a dat preferinţa terţului de bună-credinţă, sacrificând pe adevăratul proprietar, care n-a fost suficient de diligent când şi-a încredinţat bunul detentorului precar.
Definirea cauzelor de ineficacitate a actelor juridice
Nulitatea aşa cum am văzut, este sancţiunea civilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic, adică desfiinţarea lui retroactivă, deoarece a fost încheiat cu încălcarea normelor referitoare la condiţiile sale de validitate.
Nulitatea are câteva trăsături caracteristice:
Actul juridic este nevalabil, deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii;
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau contemporane datei încheierii actului;
Sancţiunea nulităţii se aplică oricărui act juridic, încheiat cu încălcarea legii;
Efectele nulităţii sunt retroactive.
Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.
Trăsăturile caracteristice ale rezoluţiunii sunt:
Poate fi aplicată numai contractelor sinalagmatice;
Priveşte un contract încheiat valabil;
Cauza rezoluţiunii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;
Efectele rezoluţiunii sunt retroactive.
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfacerea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentru neexecutare din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.
Trăsăturile caracteristice ale rezilierii sunt:
Poate fi aplicată contractelor sinalagmatice;
Priveşte un contract încheiat valabil;
Cauza rezilierii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui;
Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor.
Revocarea este sancţiunea civilă care constă în abolirea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donaţiei sau legatului.
Trăsăturile caracteristice ale revocării sunt:
Presupune un act valabil încheiat;
Se întemeiază pe cauza posterioare încheierii actului;
Se aplică de regulă liberalităţilor;
Revocarea poate fi concepută şi ca un caz de ineficacitate a actului juridic unilateral, prin voinţa unilaterală a autorului său. Ne referim la revocarea legatelor şi a celorlalte dispoziţiuni testamentare.
Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic, care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorită intervenirii unor cauze posterioare încheierii lui şi independent de voinţa autorului actului.
Aşa, de exemplu, dintre cauzele de caducitate a legatelor menţionăm: predecesul legatarului faţă de testator; renunţarea legatarului la legat; pierderea totală a bunului ce constituie obiectul legatului; epuizarea cotităţii disponibile prin efectul donaţiilor.
Trăsăturile caracteristice ale caducităţii sunt:
Priveşte un act juridic valabil încheiat;
Este un mod de desfiinţare retroactivă a actului;
Se întemeiază pe o cauză posterioară încheierii actului juridic şi străină de autorul lui.
Inopozabilitatea este o cauză de ineficienţă a actului juridic (care îşi produce efectele între părţi), datorită nerealizării formalităţilor de publicitate, ulterioare încheierii actului juridic.
Inopozabilitatea poate fi concepută şi ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, datorită depăşirii puterii de a reprezenta, conferite prin mandat. Într-adevăr, în situaţia în care reprezentantul şi-a depăşit puterile conferite prin împuternicire actul încheiat de acesta nu va fi opozabil reprezentantului.
Încheierea contractului
Acordul de voinţe
În mod necesar, chiar atunci când părţile sunt faţă în faţă, una dintre ele i-a iniţiativa, exprimându-şi voinţa de a contracta, făcând propuneri pe care le adresează celeilalte părţi, iar dacă aceasta din urmă le acceptă, se formează contractul.
Aşadar, acordul de voinţă al părţilor se realizează prin ofertă şi acceptare.
Oferta. Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiţii, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea se face de obicei într-o formă expresă şi directă prin viu grai sau în scris. Ea se poate exprima sub diferite forme precum: trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor şi indicarea preţurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrină cu menţionarea preţurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnă o ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine care consimte să plătească preţul afişat are dreptul să ceară să i se vândă marfa.
Oferta, fără a înceta de a fi directă şi certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită. De pildă, prezenţa unui vehicul într-o staţie anume destinată vehiculelor de